Provocarile ascunse ale unei mame

Violeta Dumitrescu, Psiholog

Discut cu o femeie preocupată de perspectiva de a deveni mamă. Femeie inteligentă şi frumoasă, fină observatoare a naturii umane, ea îmi împărtăşeşte:

– Observ la mamele din jur faptul că, apariţia pe lume a unui copil, le apasă toate “butoanele” şi le explodează în faţă toate durerile şi fricile neadresate până atunci. Tu eşti mamă a doi prichindei. Spune-mi, aşa stau lucrurile?

Reiau în minte filmul aducerii pe lume a copiilor mei. Mi se derulează caleidoscopic, cu o intensitate estompată de vreme, pe lângă copleşitoarea fericire, euforie, bucurie, şi sentimentele de debusolare, teamă, deznădejde, futilitate, vulnerabilitate…şi-i spun:

– Ştii? La vârsta la care femeia contemporană aduce pe lume un copil, structura ei este cam… coagulată. Eu-rile şi rolurile îmbrăcate de femeie până în acel moment sunt configurate deja după un design aparte, special conceput de femeie, care-i oferă echilibru şi o senzaţie de control şi previzibilitate. Odată ce Eu-l matern îşi revendică impetuos locul şi rolul într-un edificiu configurat în 2, 3 sau 4 decenii de vieţuire…femeia încearcă să îl asimileze aşa cum poate mai bine. Dar cum în primii ani de viaţă ai copilului teritoriul revendicat de Eu-l matern e masiv, atunci amplitudinea eforturilor de restructurare creşte. Iar edificiul se fisurează…uneori se face chiar bucăţi. Şi stă femeia aşa…în mijlocul destructurării, cu mâinile-n cap, lovită de furtuna hormonală, nedormită, obosită şi debusolată, punându-şi întrebări existenţiale, precum: De unde vin? Încotro mă îndrept? Cine sunt? Care-i rostul meu pe lume? Ce e viaţa? Ce e moartea?

– ..şi când te gândeşti că tocmai venirea pe lume a copilului ar trebui să ofere un sens…

– Păi într-un fel aşa este…întrucât, condiţia de mama te apropie de vulnerabilitatea vieţii. Durerea, teama ca puiul să nu păţească ceva, privarea mamei în a-şi împlini cele mai elementare nevoi ca să poată răspunde solicitărilor puiului, toate acestea şi multe altele pe mine m-au smerit. De atunci, orgoliul a fost un lux pe care nu mi l-am mai permis. În al doilea rând, deşi femeile, pe timpul sarcinii, îşi imaginează cu aproximaţie felul în care îşi vor experimenta maternitatea creând un spaţiu acestei experienţe în arhitectura vietii lor, realitatea se încăpăţânează să sfideze fanteziile. În al treilea rând, se pune o presiune fantastică pe femeia contemporană de a jongla magistral cu toate rolurile şi de a excela în fiecare dintre ele.

– Da, dar unele mame nu se smeresc, ci se laudă cu isprava lor…de zici că şi-au tras ultimul model de poşetă Gucci, J nu că au adus pe lume un copil. Dar cred că până şi ăsta nu-i decât un mecanism disfuncţional de apărare ce converteşte smerenia în orgoliu.

– Exact! Pentru că, dezbrăcate de toate pretenţiile şi emfaza, rămân vulnerabile şi…atât de umane, ori…nu şi-ar permite asta! Nu neg, într-un fel, a aduce pe lume un omuleţ poate fi privit ca un act de eroism. Se înfruntă multe riscuri şi se asumă o misiune de o viaţă. E un job non-stop, nu unul de luni până vineri, de la 9 la 18. Unde mai pui că noi, femeile, putem fi depozitarele traumelor fizice şi emoţionale ale tuturor generaţiilor de femei de până atunci…

Rândurile de mai sus reprezintă perspectiva mea, personală asupra maternităţii. Felul propriu de a o experimenta nu reprezintă un etalon. Am observat în jurul meu multe mame care se confruntă în tăcere cu tumultul declanşat de aducerea pe lume a unui copil. În plus, au credinţa că e ceva profund în neregulă cu ele din moment ce, în loc să exulte de bucurie, îşi înfruntă pulsiuni şi gânduri înfricoşătoare, despre a căror existenţa nici măcar nu au bănuit până atunci.

Am încercat, în stilul propriu, să îmi experimentez şi să-mi explic maternitatea. Nu mă pretind deţinătoarea unor adevăruri imuabile. Pentru fiecare mamă este o experienţă aparte, depinzând de context.

Maternitatea poate fi o experienţă deosebit de frumoasă şi hrănitoare. Personal, pot spune în orice moment că n-aş schimba pe nimic privilegiul de a fi mama, chiar dacă / întocmai pentru că oportunităţile de creştere precum şi provocările ei au fost semnificative.

Tu primeneşti casa atunci când primeşti musafiri, nu?

Crezi că merită acelaşi respect şi puiul ce se cuibăreşte în căminul tău?

 

În consecinţă, o temeinică “primenire” a sufletului ar fi salutară, nu-i aşa?