Poveri in tandem in relatia de cuplu
Violeta Dumitrescu, Psiholog
Poate că aţi mai auzit faptul că relaţia de cuplu are rolul de vindecare a rănilor din copilărie.
Degeaba ne facem noi iluzii deşarte că n-am ales bine, că n-am fost raţionali, că…că… Fals!
Am avut în fiecare moment al vieţii noastre fix partenerii de cuplu de care aveam nevoie pentru a scoate rănile ascunse la iveală şi pentru a ni le pansa.
Orice om vine pe lumea asta cu scopul de a evolua. Una dintre condiţiile sine-qua-non ale evoluţiei este întregirea.
Ce e “întregirea”?
Fiecare univers uman este alcătuit în mod firesc din lumini şi umbre. Una dintre presiunile socializării este aceea de a întemnita umbrele în cel mai abscons şi inaccesibil loc: inconştientul. Iar “fiarele” din beci devin cu atât mai puternice cu cât le înlănţuim mai abitir. A nu se intelege că pledez pentru eliberarea lor necontrolată…am transforma lumea în care trăim într-un haos generalizat, o grădină zoologica plină de pericole…(Ce-i drept, nici nu-i departe de adevăr lucrul acesta…)
Relaţia de cuplu este una dintre cele mai intime şi delicate interacţiuni între oameni. Iar iubirea dintre parteneri este ca o lumină ce dezvăluie cele mai întunecoase tenebre ale fiinţelor noastre. Iar acolo ghici ce găsiiiim?…
Mda. Exact monştrii pe care cu greu ne-am căznit sa-i înlănţuim decenii din existenţa noastră pe Pământ. Iubirea e raza de adevăr care scoate din noaptea uitării şi negării cele mai teribile coşmaruri pe care le-am evitat cu graţie ani de zile.
De obicei, în acest punct, cuplurile o iau în două direcţii:
Se despart, în speranţa că vor gasi pe cineva “mai potrivit”, “mai bun”, neînţelegând faptul că viaţa le va da porţia de lecţii necesare într-un fel sau altul, reiterând în contexte diferite aceleaşi provocări care îmbracă doar alte forme;
Nu se despart, dar pasează responsabilitatea către partener: “Din cauza ta…”, “Tu m-ai facut să….”, ajungând să regrete amarnic alegerea făcută.
Atenţie! Nu pledez pentru a rămâne cu orice preţ într-o relaţie de cuplu care îţi ameninţă integritatea, care te diminuează şi te distruge sistematic doar pentru că ai lecţii de învăţat prin ea. Însă, înainte de a lua un calcul separarea, fă tot ce ţine de tine pentru a o face să funcţioneze, iar pentru asta, take a good look at yourself first.
Ar mai fi soluţii disponibile la aceste cursuri de acţiune?
Ia să vedem…
Fiind conştient de faptul că relaţia de cuplu este un prilej de vindecare, fiecare actor al acesteia îşi asumă integral propriile percepţii, trăiri, comportamente şi gânduri.
Ce înseamnă asumare în acest context?
Să vezi că partenerul este ecranul de proiecţie al propriei măreţii dar şi…neputinţe. Partenerul nu-i altceva decât un declanşator care îţi apasă “butoanele”. Nimic mai mult. El nu are intenţia de a-ţi face rău de fapt. Tot ceea ce vrea este sa-i fie şi lui mai bine, acţionând mai mult sau mai puţin inspirat. Şi lui îi este teama, şi el se apără cum poate, uneori fără a avea de ce…şi el se luptă cu proprii lui demoni…şi nu îi e deloc uşor.
Are grijă de propriul lui sufletel, îşi exorcizează demonii într-un spaţiu controlat şi sigur, ghidat ferm şi delicat de mâna unui profesionist. Astfel, nu se mai pune o povara atât de mare pe relaţia de cuplu şi i se dă suficient spaţiu să funcţioneze în parametri cât mai sănătoşi posibil. Dacă poverile cu care vin partenerii în cuplu sunt grele şi umbrele nu-s integrate, probabilitatea de ruptură a cuplului este cu atât mai mare. Unde mai pui că se vor fi născut între timp şi ceva copii…dificultatea devine exponenţială. Pentru că sunt puşi şi ei în situaţia de a trăi într-un mediu disfuncţional sau de a suporta durerea destrămării familiei. Cu alte cuvinte, fragili copii cară în spinări poveri părinteşti, urmând a le transmite mai departe peste generaţii. Şi de ce şi-ar împovăra copiii cu un asemenea destin, când înşişi părinţii ar putea curma tăvălugul transgeneraţional, asumându-şi în mod responsabil propria lor vindecare?
În concluzie, suntem oameni printre oameni. Iar destinul nostru, ca umanitate, este unul comun.
Toţi mergem pe aceeaşi autostradă, ce duce într-o singură direcţie: evoluţia. Fiecare dintre noi circulăm pe propria bandă, iar din când în când ne intersectăm, ciocnim, mergem în tandem, facem convoaie sau întreceri. Avem şi reguli de respectat, altminteri…se lasa cu accidente. Însă conduita în trafic a fiecăruia are un impact major asupra tuturor.
Aşa că te întreb: pentru ce lucru disfuncţional din viaţa ta – oricât de mic – îţi asumi responsabiltatea chiar acum?
