Cu barbatul la Psiholog

Violeta Dumitrescu, Psiholog

Vine o zi in viaţa unui om când ar vorbi cu cineva care să-l accepte aşa cum e, făr’ de judecată, în discreţie deplină, măcar de s-ar mai răcori şi el un pic. Dacă se mai şi găseşte vreo soluţie la problema sa, născută din sinergia a două creiere, atunci da, ar fi fantastic!

Se uită omu’ cu băgare de seama prin jur…

 

Femeile – la acest capitol – sunt ceva mai norocoase, căci le vin în minte câteva prietene pe umărul cărora au vărsat câteva lacrimi de la ultima cearta cu iubitul sau de la cea mai recentă încăierare cu şeful.

 

Mai rău e de bărbaţi, căci ei au un capital de imagine de protejat: acela de masculi autosustenabili care nu se smiorcăie ei din te miri ce; cu atât mai puţin în faţa prietenilor care…i-ar mânca de vii dacă ar vedea vreun semn de aşa-zisă “slăbiciune”.

Dragi bărbaţi, nu-i o dovadă de slăbiciune faptul că vă acceptaţi şi îmbrăţişati vulnerabilitatea.

Cultura noastră asociază de obicei vulnerabilitatea cu incapacitatea de a fi la înălțime, cu slăbiciunea, cu neputinţa. Dar nu-i deloc aşa! Din ea izvorăşte potenţialul de a fi calin şi bun, creativ, blând şi iubitor, înţelegător şi tolerant. Da, şi toate cele de mai sus nu exclud fermitatea, asumarea, bărbăţia şi puterea. A-ţi permite să fii vulnerabil este o manifestare supremă de curaj. Curajul de a înfrunta povara educaţiei mutilante impusă de-a lungul secolelor asupra voastră.

Aţi fost crescuţi să credeţi că a fi bărbat înseamnă a nu arăta că te doare, a nu plânge, a mătura gunoiul sub covorşi a te preface că nici măcar nu există, în timp ce fiinţa vi se sfarmă pe dinăuntru cu zgomot de cărămizi spulberate la contactul cu realitatea. Vă e uşor? Pun pariu că nu! Trăiţi într-o lume caleidoscopică, multifaţetată, fremătând într-o schimbare necontenită şi ameţitoare. Femeile de acum nu mai sunt cele din trecut. Ştiu, nici nu v-aţi dori asta, totuşi, unde sunt reperele masculinităţii şi femininităţii zilelor noastre? Dansul dintre masculin şi feminin se reconfigurează, după legi ce încă nu ne sunt clare, sub o formă cu care nu suntem familiarizaţi. Reperele unei societăţi profund anomice bulversează parcă şi mai violent tot ceea ce aţi fost învăţaţi despre locul şi rolul vostru în ţesătura complexă a vieţii, cu toate aspectele ei: muncă, familie, cuplu…

Frământaţi de noianul de griji şi cu porţile sufletului ferecate de cutume rigide, simţiţi clocotul vieţii răbufnind – mai mult sau mai puţin controlat – prin te miri ce breşă. Rupţi între strigătul firii “vreau să-mi fie şi mie bine” şi datoria morală de a face ceea ce se cuvine, scrâşniţi din dinţi şi vă cufundaţi mai abitir în muncă. De parcă ea ar fi antidotul tuturor depresiilor, leacul tuturor fricilor, companionul credincios al tuturor însingurărilor…garanţia supremă a unui viitor mai…bun…decât prezentul.

Şi nu vă cruţaţi deloc! Cu încrâncenarea unor soldaţi bine instruiţi porniţi într-o luptă acerbă cu…voi înşivă, în ultimă instanţă. Vă biciuiţi nemilos fiinţele, sub imperativele unor imagini iluzorii vândute în pauzele publicitare – atunci când, epuizaţi după o zi de muncă, zapp-aţi aiurit, căutând puţină evadare în circul televizat. În tot acest timp, nevasta strigă după atenţie, copiii că vor să se joace cu voi, cereri şi pretenţii se revarsă în cascadă de peste tot: de la şefi, clienţi, colegi, părinţi, familie.

Vă contemplaţi viaţa şi vă consolaţi cu gândul la urmatoarea evadare la pescuit cu baieţii, sau la urmatoarea partidă de bridge din bucătăria prietenului. Copiii cresc văzând cu ochii şi vă prindeţi că tot ceea ce mai aşteaptă de la voi sunt poate nişte bani pentru urmatoarea lor excursie…soţia e din ce în ce mai acră şi ridată…Iar voi, daca v-aţi întâni chiar şi mâine cu Tătucu’ (nu ca n-aţi fi cochetat adesea cu ideea…dar rămâne între noi asta…) aţi putea jura cu mâna pe roşu ca aţi dat în viaţa aceasta tot ce aţi avut mai bun din voi.

Dar aţi dat ceea ce era potrivit? Cât era nevoie şi cui avea nevoie? V-aţi deschis vreodată inima şi v-aţi întrebat când v-aţi dăruit vouă înşivă cu voluptate şi o doză sănătoasă de egoism? Când aţi deschis ultima oară gura ca să cereţi paşnic şi respectuos ceea ce aveaţi nevoie? Când aţi exultat de fericire trăind la unison bucuria de a fi, doar de A FI pur şi simplu cu femeia iubită?

 

Cât credeţi că va mai funcţiona triada Salvator-Victimă-Persecutor în dinamica relaţiilor pe care le hrăniţi?

 

Credeţi că există alternative sănătoase de a trăi şi a fi în relaţii?

 

Vă ascult! Cu compasiune şi făr’ de judecată.